Viorel Mirea
	MITURI SI NON-ANTIMITURI   COMPLEXUL LUI ODISEU – AŞEZAREA CA NEAŞEZARE

PROLOG

 

Pentru că timpurile în infinitatea deschiderii lor sunt într-un fel contemporane, faptele umane, suferinţele, stelele de pe cer sunt până la urmă aceleaşi, - aşezăm lucruri noi peste fapte vechi, pentru a le suprapune, retuşa, tăia pe la colţuri şi a le aşeza într-o nisiparniţă în care punem urmele noi peste cele vechi .

 

EXPLICAŢIE: Episodul stă spre închinarea acestui deceniu şi jumătate de bântuire şi frământare prin care, asemenea lui Odiseu cutrierătorul şi puternic încrezătorul în nefoloselnica lui cutreierare, trece poporul român.

 

Nu se bine stinseseră focurile războiului Troiei, cum nici ale Bucureştilor Revoluţiei, şi în locul imenselor, prevăzutelor sărbători ale succesului, ( Faima mergea din loc în loc înaintea eroilor – Eneas – pentru a prezenta Fapta, la fel Televiziunea Română, cu o aceeaşi exagerare) – au şi început schimbări de fatale destine, sau, în cazuri mai bune, de nedomolite tristeţi pentru unii dintre principalii actori.

Două cetăţi inexpugnabile, Troia şi Comunismul, două cetăţi care păreau fericite în închistarea amăgirilor lor, şi tocmai de aceea, victoriile împotriva lor sunt cu atât mai importante cu cât păreau cu totul neverosimile. Troia, pe de o parte, în aparenţă indestructibilă, fiind construită de către doi zei., cu ziduri groase şi impenetrabile, iar pe de altă parte Comunismul, şi el cu un zid al Berlinului destul de gros şi cu alte foarte groase ziduri aşezate în jurul fiecărei ţări din lagăr, peste care nu trecea decât pasărea cerului, construit tot de către doi zei: Lenin şi Stalin, după schiţele altora doi: Marx şi Engels!

Ambele războaie au avut loc în est, amândouă având la origine restrângerea de libertăţi, prin două simultane furturi: de ordin moral şi material. Paris o fură pe Elena, comunismul fură totul de la om, iar un popor mare de la Răsărit, de unde vine şi „lumina”, fură mai totul de la celelalte popoare vecine, dar mai mici.

Elena, această făptură de o ideologică frumuseţe, a dus doar prin prezenţa ei nefirească într-un alt spaţiu, la moartea a mii de nevinovaţi. Mii de eroi se înfruntă în numele unei morale recuperatorii şi ale unui eroism prostesc, în urma căruia mai toţi ajung la pierzanie.

Odiseu, prin care vedem poporul român la scară personificată, care duce războiul contra Comunismului sinonim cu Răsăritul, şi implicit împotriva acestor furturi, ei bine Odiseu reuşeşte o victorie doar prin vicleşug. Printr-o prefacere a eşecului. Făcându-i pe ceilalţi să creadă ca eşuat. După victorie când trece prin alte nesfârşite peripeţii, el nu este menţinut în viaţă decât de gândul întoarcerii acasă., la o stare bine întemeiată, stare din care plecase de atâta amar de vreme.

Total pe dos, Comunismul credea în victorie deşi era într-un eşec total, iar poporul român încerca şi el întoarcerea, acasă, la democraţia cea demult uitată, aşa cum lui Odiseu îi rămaseră doar nişte adieri de amintiri despre mângâierile Penelopei. Ambii au suferinţe bine conştientizate şi cronologizate, care lăsaseră urme şi tatuaje adânci în sufletul fiecăruia.

Deşi ani buni cele două cetăţi, Troia şi Comunismul, rezistaseră atât de bine atacurilor, în aparenţă exterioare, prin războiul cald al Troiei, şi recele război al Comunismului, iată că prăbuşirea lor urma să vină din interior, printr-un cal troian , fapt prevestit cu mult înainte de către Laocoonul, în ultimul caz, al serviciilor de securitate. Viclenie şi Trădare!

Trădarea, alt cal troian, duce la erodarea din interior a Comunismului până la explozia revoluţionară, cedarea fiind una a nucleului, chiar dacă epiderma era în întregime corodată, o forţă situată înăuntrul forţei care reprimă, ducând la autoreprimarea ei însăşi. Cu atât mai puternică şi mai virulentă cu cât am trăit în statul cel mai reprimativ.

El conţinea în burta sa de cal troian şi pe foştii de încredere susţinători ai ordinii, dar mai ales pe nefoştii. Pentru că Revoluţia s-a făcut cu oamenii din preajma Regelui. Şi a mai cuprins în nefireasca-i ordine şi un „fost menit să-l apere” serviciu de securitate. Să fi vrut oare a se autodistruge, pentru a renaşte altfel şi altcum?

Dar odată răspândite aceste mistuitoare rămăşiţe de linişte, îşi va aduce Odiseu aminte, ca şi poporul român, de rosturile sale, şi începe să bântuie spre a se aşeza fiecare în matca liniştii lui? Aşa va fi fost să fie! Numai că până aici n-a fost decât o etapă. Tranziţia întoarcerii lui Odiseu este şi ea interminabilă! Sângele nu încetează să curgă post-bellum.

Unde sunt opreliştile şi piedicile lui Odiseu? Care sunt spaimele lui? Spaimele lui sunt frica de a nu se mai putea întoarce la trecut. Viitorul lui este proiectat sub forma trecutului pe care l-a trăit. Odiseu se vrea întors la o viaţă depărtată care, în realitate nu mai e a lui. La un el care nu mai este el, care nu-şi mai aparţine de mult. Dar dacă el nu-şi mai aparţine în forma în care ar mai vrea el să-şi aparţină, ce i-ar mai putea aparţine lui?

I-ar mai putea aparţine regatul, sub forma câmpiilor roditoare, al apelor cristaline, al pădurilor şoptitoare, cele schimbătoare mereu dar şi mereu veşnice?

I-ar mai putea aparţine amintirile?

Iar mai putea aparţine Penelopa?

I-ar mai putea aparţine Telemach?

I-ar mai putea aparţine prietenii?

Pentru fiecare sunt pretendenţi puternici care încearcă să-i înşface totul lui Odiseu.

Deşi el crede că da, şi-ar mai putea aparţine sieşi. El nu se îndoieşte nici cât negrul sub unghie de acest lucru. De fapt care este realitatea?

Odată răspândite aceste mistuitoare rămăşiţe de linişte, îşi va aduce Odiseu aminte, ca şi poporul român, de rosturile sale, şi începe să bântuie spre a se aşeza fiecare în matca liniştii lui? Unde sunt opreliştile şi piedicile lui Odiseu?

În primul rând sunt de ordin interior. Drumul întortocheat al întoarcerii este drumul întortocheat al sufletului lui. Drumul de la război la pace, de la agresivitate la tihnă, ca şi cel de la linişte la război, de la dezamorsare la amorsare, nu este nici el uşor. De fapt nici astăzi, după ani buni de la Revoluţie, poporul român nu este în întregime dezamorsat. Spaimele trecutului şi himerele lui sunt şi acum motive de îngrijorare, pe de o parte, dar şi de şantaj, pe de alta.

Forţele exterioare nu stau nici ele cu mâna în sân.

Ele sun materializate în primul rând printr-o furie dezlănţuită a forţelor oarbe ale lui Poseidon, care, simţindu-se înfrânt şi umilit, îl va urmări pe erou pretutindeni.

În paralel, unde au fost după Revoluţie, şi unde mai sunt încă, piedicile şi opreliştile poporului român?

Atunci, imediat, într-o dezlănţuită furie a forţelor fostului Comunism, care revelându-şi propria-i pierzanie, şi prin urmare urmând să scape de sub control un popor, îl va urmări ca pe Odiseu, pretutindeni. Mineriadele, revoltele absurde, lupte de stradă care se amplificaseră până în pragul unui război civil şi a rupe o ţară, constituie o pată ruşinoasă a istoriei post-decembriste.

Şi Odiseu şi poporul român au pierdut nişte ani buni prin bântuire şi prigoană absurdă de neaşezare şi neîmplinire.

Odiseu trăise în „epoca de bronz”. Poporul român trăise, vai, în „epoca de aur”!

Şi vor veni sirenele, vor cânta şi-i vor încânta cu siguranţa unor stabilităţi, şi nu-i vor lăsa să plece acolo unde le e locul: în libertate şi spre propria casă!

Orbirea ciclopului, - fiul natural al lui Poseidon, - ambii cu origine sănătoasă! – deci a prost-văzătorului Polifem, pare a fi, în contextul nostru astfel haşurat, o orbire a nu mai puţin a temutului KGH, de către Nimeni, adică de toţi, şi de chiar el însuşi, până la urmă. Pentru că într-un fel, Polifem am fost noi toţi, legaţi într-o peşteră ca-n Banchetul lui Platon, când nu mai ştiam ce este dincolo de ţărmurile patriei, decât o imagine hipermistificată negativ.

Şi va veni vremea burdufurilor lui Eol. Odată date drumul, forţele abisale, cele care împrăştie, cele centrifuge, vor fi aproape imposibil de controlat – în cazul nostru, cum am mai spus, mineriadele etc, aruncându-ne din stâncă în stâncă ( a sărăciei, inflaţiei, etc. tot ce a urmat după 90).

O altă dureroasă similitudine: Odiseu trebuie să se afle salvarea sărind din barcă în barcă, poporul român trebuie să treacă din experiment în experiment, asemenea lui Mowgli, sărind din copac în copac după fructe, şi, am spune, nu după cele mai bune.

Un alt moment deosebit de interesant este când Circe îi transformă pe unii dintre oamenii lui Odiseu în porci. Aici nu avem nici-o asemănare: Revoluţia nu a transformat pe nimeni dintre făptuitorii ei în porci, şi, ca dovadă că aşa este, nici n-a transformat pe vreunul dintre porci în oameni!

Odiseu va merge în Hades. Poporul român ieşise din Hadesul comunist. Scilla şi Carybda, care tot încearcă să-l strivească pe eroul grec, par a fi, în celălalt context, imperiile (uneori mai mult de două) printre care ne-am tot străduit şi noi să înaintăm.

Un alt episod: Calipso îl ţine izolat pe Odiseu şapte ani, perioadă oarecum similară când poporul român a fost izolat după Revoluţie – după care ambii protagonişti îşi doresc brusc o schimbare: intrarea în NATO, UE, în cazul nostru.

Dar Ithaca, asemenei democraţiei şi bunăstării spre care se tindea, este o ţară mult prea îndepărtată, iar ceea este îndepărtat devine până la urmă iluzoriu, greu de atins, un prezent inexistent, drum lung, cale bătută, străbătut doar de atins, cu un prezent alunecos şi imprevizibil, un viitor obturat, potecă străbătută doar de credinţa îndărătnică a lui Odiseu, care crede în sine şi în cel care îi va urma, Telemah, tânăr ca şi tânăra noastră democraţie.

Încercările eroului, luptele sale sunt pentru întoarcerea acasă, la adevărata lui casă, unde îi este şi locul şi pe care o părăsise pentru o rătăcire, aşa cum a fost şi rătăcirea unei jumătăţi de secol de comunism.

Drumul lui Odiseu, asemenea celui al poporului nostru, nu este deloc unul iniţiatic, ci plin de jertfe şi peripeţii extrem de periculoase, punându-i în pericol chiar existenţa sa, este un drum de eliberare şi de proprie recuperare.

Acasă, în schimb, în cei zece ani de la terminarea războiului, avusese loc ruinarea şi jefuirea sistematică a ţării. Ca şi la noi. Un jaf bine organizat, sincronizat şi dus la capăt, ca şi cel de la noi, când economia naţională se transformă pur şi simplu în buzunarelor unora. Odiseu, care plecase rege şi se întorsese cerşetor, este damnatul căutărilor fără sfârşit, pe când alţii, în Olimp, printre zeii cei mari, îi pregătesc peregrinarea şi alunecările. Aşa s-a dovedit în istorie, că, şi pentru un erou mare, şi pentru un popor mic, niciodată nu e bine să-i superi pe cei mari, din Olimp!

Dar în ce Olimp să se hotărască soarta poporului nostru a cărui bântuire şi neaşezare nu este decât o întârziere, şi, iată, dacă reuşeşte să se întoarcă la casa lui cea adevărată, se întoarce din păcate, asemenea lui Odiseu, în chip de cerşetor?

Între timp, Olimpul a fost stabilit pentru noi ca fiind Uniunea Europeană. Din păcate, a fost stabilit tot sub forma acelui chip!